Scurt istoric al cultului adventist de ziua a saptea

Vestea venirii Domnului Iisus Hristos, avea sa dea nastere la multe discutii privind mai ales calcularea datei implinirii ei. Inca din vremea apostolilor s-au purtat discutii privind data aceasta, dar crestinii au inteles explicatiile date de Sfintii Apostoli Petru si Pavel. De atunci au inceput diverse calcule, dar cele mai deosebite au fost cele prin care s-au fixat termene de implinire a ei in anii 999, 1000, 1074, 1843, 1874, 1878, 1914 si chiar si 2011, cand s-a si proclamat venirea Lui Iisus.

In anul 1843 a aparut insa cea mai inversunata grupare religioasa care a pretins si pretinde in continuare ca detine adevarul privind data celei de-a doua veniri a Domnului Iisus. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, cea mai numeroasă confesiune adventistă (peste 18.000.000 în 202 ţări) şi una dintre cele mai active şi mai crescânde denominaţii protestante. Fondată între anii 1844-1863 de un grup de adventişti milleriţi, sub conducerea lui Joseph Bates, James S. White, Ellen G. White, John N. Andrews şi Uriah Smith. Adventiştii de ziua a şaptea se deosebesc de adventiştii „de ziua întâi” prin adoptarea sambetei ca zi de odihna, după Cele Zece Porunci.

Spre deosebire de adventiştii „de ziua întâi”, aceştia nu condamnă, dar nici nu apără sărbătorile calendaristice (creştine sau iudaice), au renunţat la orice preocupare pentru datarea Adventului, au păstrat calculul profetic millerit, care ducea la anul 1844, dându-i o nouă interpretare (începutul fazei premileniale a Judecăţii, numită şi „curăţirea Sanctuarului”), au dezvoltat teologia apocaliptică şi escatologia millerită, păstrând credinţa în revenirea iminentă a lui Iisus, dar în acelaşi timp şi-au sporit impactul constructiv social-cultural, prin fondarea de şcoli, instituţii sanitare, centre media, instituţii caritabile, organizaţii de tineret şi de cercetaşi, campanii pentru sănătate, etc.; au adoptat un stil de viaţă koşer, de preferinţă vegetarian, şi condamnă uzul alcoolului, tabacului, drogurilor.

Au dezvoltat o teologie respectabilă, acceptabilă astăzi unor cercuri protestante (evanghelice), au abandonat poziţia semiariană (care fusese neoficializată, dar influentă în a doua jumătate a secolului XIX), subliniind în prezent dumnezeirea absolută a Fiului şi personalitatea divină a Spiritului Sfânt.

De asemenea, adventiştii de ziua a şaptea consideră în mod oficial scrierile Ellenei White ca fiind inspirate şi importante pentru Biserică şi pentru credincios, dar cu autoritate subordonată Bibliei. Percepţia acestui fenomen poate fi însă foarte diferită la nivel popular, sau de la o zonă geografică la alta. În ciuda afirmaţiilor unor critici, Ellen White nu a fost fondatorul, conducătorul sau autoritatea supremă în Biserica Adventistă. Totuşi se recunoaşte că progresul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea se datorează în mare parte mesajelor şi îndemnurilor harismatice ale Ellenei White, ale cărei cărţi sunt în prezent printre cele mai publicate pe glob. Adventiştii de Ziua a Şaptea numără circa 100.000 printre românii din patrie şi din diaspora. Cei mai mulţi dventişti de ziua a şaptea pot fi întâlniţi în ţările latino-americane, America de Nord, unele ţări Americane, în ţări insulare şi în Australia.

Desprisa din baptisti de catre W. Miller aceasta avea sa faca eforturi disperate pentru aflarea timpului celei de-a doua veniri.Plecand de la proorocia din Daniel (8,14) si calculand cele 2300 de zile ca ani, el reuseste sa convinga un numar important de baptisti ca pe 1 martie 1843 va sosi Domnul Iisus. Ziua si noaptea de 1 martie n-au adus nimic deosebit pentru cei ce-l crezusera si isi donasera toate averile convinsi ca nu mai au nevoe de eleca pleaca in cer cu Domnul Iisus. În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph.

Datorită faptului că nu reuşea să facă faţă cererilor de predicare şi de a călători pentru a da informaţii cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învăţăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură şi Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843”După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mişcare rurală, obscură, într-o campanie naţională care a inflamat populaţia din oraşele americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă.

Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventişti erau invitaţi, fără a renunţa la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferinţe generale”, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mişcarea Millerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnalişti ostili.

Predicile lui Miller sunt descrise de biografi ca fiind serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, şi conduceau la pocăinţă, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credinţa milleriţilor ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare şi prin publicaţii care treceau chiar dincolo de graniţele ţării. Multe proprietăţi au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul milleriţilor a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care şi-au sacrificat averea.În ciuda dorinţei adepţilor lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârşitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire şi pierderea multor credincioşi care au abandonat adventismul. În urma altor discuţii şi studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiţi. Dar, ca şi datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:„Îmi mărturisesc greşeala, şi-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la uşă.

Deşi la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, şi această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mişcării. Nu se ştie exact cât de mulţi au fost adepţii acestei mişcări în perioada 1840-1844. Unii autori menţionează 50.000, alţii mult mai mult, până la 500.000. Depinde şi de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar şi cei ce au rămas fideli mişcării au suferit puternic dezamăgirea.

Hiram Edson, de exemplu, îşi amintea: „Speranţele şi aşteptările noastre au fost spulberate şi am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns şi am plâns până ce ziua a trecut.”Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut înca odată public că interpretarea lui trebuie să fie greşită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, şi a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu naţional.

Adeptii lui si-au donat averile si au asteptat imbracati in camasi albe sunetul trambite care in noaptea aceea nu a vrut sa sune.. W. Miller isi recunoscuse greseala, dar ucenicul sau, S. Snow, reface calculele si stabileste ca data sigura 24 octombrie 1844. Dezamagirea a fost la fel de mare in 24 octombrie cand in sala din Boston, unde sutele de mii de adepti asteptasera in camasi albe, nu s-a intamplat nimic deosebit, nici ingerul n-a venit, nici glasul trambitei nu s-a auzit, si cu atat mai putin Domnul Iisus Hristos n-a sosit.

După marea dezamăgire, adventiştii rămaşi în jurul lui Miller s-au constituit în Asociaţia Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventişti Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mişcării millerite aproape s-au stins pe la sfârşitul secolului 19.

O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care totuşi nu s-a alăturat părinţilor fondatori ai adventismului sabatarian, a condus o mişcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina şi constituirea de kibuţuri în vedrea împlinirii profeţiei şi aşteptarea Domnului. Această mişcare nu a dus la înfiinţarea unei noi confesiuni.Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credinţa în nemurirea sufletului şi duminicalismul. Cei care încercau noi explicaţii şi raţionalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventişti există şi astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influenţaţi de un alt grup adventist cu care s-au şi unit în secolul 20: mişcarea Life and Advent Union. Aceştia evidenţiau credinţa privitoare la starea inconştientă a morţilor şi anihilarea finală a păcătoşilor, precum şi o doctrină antitrinitarienă.

Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobişnuite de “bucurie” şi de “umilinţă”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frăţesc” (inclusiv între bărbaţi şi femei) etc.

Sub influenta acelorasi predicatori, in 1876 a luat fiinţă mişcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credinţa familiei lui (prezbiterieni /calvinişti) şi devenise deist, apoi se reconvertise la creştinism datorită predicării şi învăţăturii adventiste.

Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiştii de Ziua a Şaptea, o Biserică mondială care s-a ridicat la aproape 20 milioane de membri, dar care, după dezamăgire, încă nu exista. Tentativele dezinteresate ale unor milleriţi, care au preţuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât şi rugăciunea credinţei şi legătura frăţească, fără a renunţa la experienţa adventistă prin care trecuseră, au consituit un grup care nu şi-au dat iniţial nici un nume, dar au fost numiţi de ceilalţi “adventişti sabatarieni”, sau porecliţi “adventiştii uşii închise”.

Acest grup de numai câteva zeci de persoane şi-au clarificat primele punctele de credinţă distinctive în 1848 (sabatul zilei a şaptea, curăţirea sanctuarului, starea morţilor, spiritul profeţiei). În timp ce adventiştii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizaţi şi primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiştii sabatişti au apărut şi crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înţelegerea doctrinei biblice şi a vieţii creştine. După 1860 au adoptat stilul de viaţă sănătos şi organizarea ca Biserică sub numele de Adventişti de Ziua a Şaptea. După 1888 au căpătat un accent evanghelic şi un puternic avânt misionar în America şi în afara Americii. Între 1890-1830 au reuşit să se dezbare treptat de influenţele antitrinitariene. Nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii şi divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial.

Totuşi, în timp ce credincioşii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântaţi de Dumnezeu în mod special, ca indivizi şi ca organizaţie, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric şi ca impact social, totalizând la un loc sub 200.000, aşa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mişcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii şi alţii (foarte puţini).

Confesiunile adventiste, care-şi au originea în mişcarea lui William Miller, au atitudini diferite faţă de Miller şi faţă de mişcarea iniţiată de el. În mod paradoxal, unii (cum ar fi cazul Martorilor lui Iehova) îşi ignoră total rădăcinile, dar au continuat să fixeze noi date ale evenimentelor apocaliptice, cu acelaşi rezultat. Alţii, îşi recunosc originile şi au păstrat obiceiul de a calcula noi date ale Parusíei (Adventului). În sfârşit, alţii îşi recunosc originea millerită şi o consideră ca având rol pozitiv, în ciuda eşecului previziunilor, dar sunt nefavorabili fixării de date.

Unii dezamagiti s-au intors la cultul baptist, dar altii au format gruparea adventista – de la adventus = venire – si sub influenta evreilor S.Snow si Iosua Himes au preluat din Vechiul Testament tinerea sabatului, zeciuiala, animalele curate si necurate si altele. [1]

Un impuls puternic in dezvoltarea cultului il dau sotii Hellen si James White prin scrierile si conferintele tinute. Hellen White sustinea ca a avut revelatii in care Dumnezeu i-a poruncit ca ea si gruparea adventista sa tina sabatul. Aceasta idee a fost inspirata de fapt din scrierile capitanului de vapor, evreul Iosif Bates. [2]

Hellen White pretintea ca a avut 2000 de viziuni pe baza carora s-a fixat doctrina adventista. Chiar daca aceste revelatii sau viziuni nu au un fundament dogmatic, ele au stat si stau la baza lectiilor de evanghelizare ale adventistilor.

Iata o astfel de viziune: “Pe cand ma rugam la altarul familiei, Spiritul Sfant veni asupra mea si mi se parea ca urc din ce in ce mai sus, cu mult deasupra lumii intunecate. M-am intors sa ma uit dupa poporul advent din lume, dar nu l-am putut gasi; atunci o voce mi-a zis “Priveste iarasi, dar priveste putin mai sus.” Eu atunci ridicai ochii si vazui o cale dreapta si ingusta intinsa in sus, deasupra lumii. Pe cararea aceasta mergea poporul advent spre cetatea care se afla la capatul celalalt al cararii. Ei aveau o lumina stralucitoare asezata in urma lor, la capatul cararii, despre care ingerul mi-a spus ca a fost strigatul de la miezul noptii. Faclia aceasta lumina pe toti de-a lungul cararii si dadea lumina pentru ca picioarele lor sa nu alunece sau sa se impiedece de ceva. Daca ei tineau ochii atintiti spre Domnul Iisus, care era inaintea lor, sa ii conduca spre cetate, atunci erau in siguranta.” [3]

Din anii 1970, dezbaterile privind inspiraţia lui Ellen White au fost foarte aprinse. Câţiva adventişti americani influenţi, cum au fost Walter Rea şi Dale Ratzlaff, au părăsit Biserica şi au devenit critici virulenţi ai învăţăturilor ei, în special ale celor legate de Ellen White. În paralel cu aceste evenimente, mulţi cercetători adventişti au adoptat perspective mai moderate cu privire la inspiraţia ei. Poziţia oficială a Bisericii legată de darul profetic al lui Ellen White a rămas însă neschimbată.

Lucrarile H.White n-au fost scrise de ea, pentru ca ea n-avea decat trei clase primare, abia scria si citea, dar au fost adunate sub genericul “Scrierile Spiritului Profetic”. Si astazi apar lucrari sub numele ei, care vorbesc de fenomene necunoscute atunci, cum ar fi incalzirea globala, ceea ce intareste adevarul ca lucrarile au fost scrise de cei interesati sa dezvolte adventismul, mai ales ca de pe atunci se strangea zeciuiala.

Ca dovada este lucrarea “Istoria mantuirii” care apare in 1947 si este semnata Hellen White, care a decedat in anul 1915. In introducerea acestei lucrari, in paragraful 1 scrie ca lucrarea a fost scrisa de ea, dar in ultimul paragraf al prefatei scrie “Compilatorii acestei carti au selectat parti deosebit de bune din patru carti scrise de H.G.White cu privire la tema aceasta impresionanta” [4]

In lucrare nu apar citate, chiar daca este vorba de o compilatie, dar apare in paranteza numarul pginii din originalul tiparit in 1947. Asa au aparut cartile scrise de Hellen White.

Principalele revelatii care stau la baza doctrinei adventiste proclamate de Hellen White au fost: Intrarea lui Iisus in Sanctuarul Ceresc (1844), Serbarea sambetei (1846), publicarea viziunilor (1848) si reforma sanitara (1863).

In 1915, la moartea ei, a lasat o avere uriasa stransa din zeciuiala, dar nu a avut urmasi.[5] Cu toata “puterea ei spirituala” Hellen White nu a reusit sa faca nicio minune, ceea ce dovedeste contrariu. Pentru a sterge rusinea suferita de doua ori de adventisti prin gresirea calculului parusiei, ea a corectat erorile inaintasilor ei si a aratat ca venirea a doua este pentru curatirea Sanctuarului Ceresc de pacatele fiilor lui Dumnezeu si s-a implinit in anul 1844 si ca in acest timp este si judecata , de aceea sfarsitul lumii va fi curand, sau dupa textele din apocalipsa folosite de ei a si sosit (Cf.1P 4,17 si Apocalipsa 14,6-7).

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (abreviat "Biserica Adventistă") este o denominaţiune creştină care în principal se distinge prin păstrarea sâmbetei, a şaptea zi a săptămânii iudeo-creştine, ca fiind Sabatul. Denominaţiunea s-a dezvoltat din mişcarea millerită în Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului al XIX-lea şi a fost fondată oficial în 1863. Printre fondatorii ei a fost Ellen White, ale cărei scrieri se bucură de un respect aparte din partea bisericii mai ales în ceea ce priveşte învăţăturile cu privire la un stil de viaţă sănătos. Cu toate acestea, adventiştii consideră Biblia regula supremă de credinţă şi practică şi standardul prin care va fi testată orice învăţătură şi experienţă în conformitate cu doctrina protestantă "Sola Scriptura"

Mare parte din teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea corespunde învăţăturilor evanghelice, cum ar fi Trinitatea şi infailibilitatea Scripturii. Învăţături distincte sunt despre starea omului în moarte şi doctrina judecăţii de cercetare. Biserica este cunoscută şi pentru accentul pus pe dietă şi sănătate, înţelegerea holistică a persoanei, promovarea libertăţii religioase şi pentru principiile şi stilul de viaţă conservator.Biserica mondială este condusă de o Conferinţă Generală, împărţită în regiuni mai mici administrate de diviziuni, uniuni de conferinţe şi conferinţe locale. Conform statisticilor din 31 decembrie 2007, numără peste 15 milioane de membri (la care se adaugă copii acestora şi credincioşii care frecventează biserica fără a fi încă botezaţi), are o prezenţă misionară în peste 200 de ţări şi teritorii şi este diversificată din punct de vedere etnic şi cultural. Biserica are în subordine 7400 de şcoli în care învaţă aproape 1,5 milioane de persoane, 700 de spitale şi clinici medicale, case de editură în toată lumea, şi de asemenea o organizaţie proeminentă de ajutor umanitar cunoscută sub numele de Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare Refacere şi Ajutorare Adventistă (ADRA).

In anul 1862 se infiinteaza Conferinta Generala la Washington ca organizatie mondiala a cultului A.Z.S. iar in 1882 la Basel in Elvetia se infiinteaza Conferinta Europeana a Bisericii A.Z.S.

In Romania, adventismul a patruns pe doua cai, in primul rand in anul 1870 Mihail Czechowski se stabileste la Pitesti si tine mai multe conferinte,dar fara prea mare succes. In al doilea rand, adventismul este adus de strainii care se stabilesc in Dobrogea, unde apare o grupare in 1881 la Sarighiol si alta condusa de adventistul rus Babienco. Dar asa cum spune Grigore Alexandrescu in fabula “Toporul si padurea” pana nu se gasesc doi romani sa preia credinta aceasta pentru propaganda, adventismul nu a putut prinde radacini.

“Istoria aceasta , de-o fi adevarata ,
Imi pare ca arata
Ca in fiesce tara
Cele mai multe rele nu vin de pe afara ,
Nu le aduc streinii , ci ni le face toate
Un pamantean de-ai nostri , o ruda sau un frate.” [6]

Cei doi romani sunt Petre Paulini si ofiterul Stefan Demetrescu.care sunt trimisi la studii in Germania, la seminarul adventist din Friedenson si se intorc hotarati sa organizeze cultul atragand numerosi adepti cu ajutorul fondurilor misionare externe.

Nehotaratii si mai ales cei ce nu vad cu ochi buni Biserica Ortodoxa si preotia au ocazia sa-si verse tot oful in adunarile organizate de acestia. Asa se dezvolta secta si in 1920 reuseste sa organizeze primul congres adventist din Romania.[7]Cultul adventist din Romania isi va insusi toate invataturile H.White si bineinteles ca nu va renunta la mentinerea calculelor facute de inaintasi privind a doua venire.

---

[1] Arhiereu Grigore Leu Botoseneanu, Confesiuni si secte, Bucuresti, 1929 .

[2] Diacon P. I. David. Calauza crestina, Arad, 1987, pag. 145.

[3] Diacon P. I. David. Calauza crestina, Arad, 1987, pag. 146.

[4] H.White. Istoria mantuirii, Bucuresti, 2010, pag. 8.

[5] Diacon P. I. David. Calauza crestina, Arad, 1987, pag. 146.

[6] Grigore Alexandrescu, Fabule.

[7] Diacon P. I. David. Calauza crestina, Arad, 1987, pag. 146.